Vă aștept cu drag și cuvinte noi la noua adresă. Mulțumesc tuturor!

Așadar, spre bucuria mea adevărată, chiar am câștigat concursul de Crăciun de la Trilema. Premiul e primit, invitația la o discuție cu colegii de concurs s-a amânat pentru mai târziu din cauza zăpezii. Dar eu sper să fie și întâlnirea în aprilie.

Și asta nu e tot. Între timp, a mai fost un concurs pe altă trilemă dar cerând un text cu mult mai scurt. Care text n-a câștigat nici premiul 1, nici 2 și nici 3, ci doar al….23lea (sper că am numărat bine, numărul 137 e cel de care zic). Eu zic că e un loc bun, PA-ul meu se simte comfortabil acolo, nici prea sus și nici prea jos, mai are după el vreo 130 de alte PA-uri, înaintea lui 22 care e un număr fain, l-a citit lumea, l-au evaluat arbitrii, l-au plăcut suficient unii cât să-l menționeze, e bine. Mai e loc de crescut, dar mai e și timp. Bun, dar ce facem cu premiul, adică un an domeniu si hosting? Din motive cărora le-aș zice proprii (așa ca în caracteristice adică), dar nu personale, deși țin de persoană (na, că e clar acum), cred că se va finaliza donat unui doritor serios de așa ceva. Drept pentru care întreb: care dorește, care poftește, un domeniu si hosting gratuit pe un an, dat de Trilema? Nu-i decât unul, așa că dacă-s mai mulți doritori, o să aleg. După ce criterii, nu sunt sigură încă, dar se caută doritor serios, pus pe bloguit mumos și des în limba română. Cine dorește?

Oricum ar fi, articolul cu pricina mie mi se pare ceva excepțional, uneori prin implicații și idei secundare poate chiar mai mult decât prin ideea principală. Ingineria programării oricum a început de ceva vreme să se reorienteze în problema asta și sunt sigură că articolul poate fi doar un catalizator pentru o reorientare mai rapidă și nicidecum elementul generator. Dar articolul ridică problema controlului la un mod mai general și arată că e benefică doar atunci când nu e prea mult de câștigat. Iar întrebarea este: de ce ne apucăm de atât de multe lucruri în care avem nevoie de control? Și de ce simțim până la urmă atâta nevoie de a controla? A avea un control e una, dar a exercita controlul devine cu totul altceva.

În plus, articolul e un model de recunoaștere a unei greșeli. Dar despre partea asta vă invit să citiți pe Voxpublica.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura,  folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?

Crimă de gradul 1, blasfemie, erezie, apucături barbarice și de neînchipuit: cum să îndoi paginile unei cărți intenționat, voit, cu bună știință, poate chiar cu premeditare? Neauzit, neîntâlnit (din fericire), de neînghițit. Nu, mai bine nu marchez locul unde am rămas, că doar nu-s cățel la plimbare printr-o carte. Semne de carte am cu carul, dar nu le găsesc aproape niciodată când am nevoie de ele. Așadar răspunsul e nu și …nu, cel mai adesea. Folosesc un semn de carte dacă găsesc unul, orice hârtie aflată la îndemână dacă e suficient de subțire, memoria dacă n-am altă opțiune.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi, dacă da, care a fost aceasta?

Din păcate nu Știindu-mă pe drumuri aeriene cu restricții de bagaje, lumea mă invită să le citesc pe ale lor, nu mi le fac cadou. Dar dacă intră în calcul și cărțile pe care mi le-am făcut cadou singură, atunci….To Kill a Mocking Bird (Să ucizi o pasăre cântătoare) – tocmai am terminat de savurat.

3. Citiţi în baie?

Deși mie îmi place apa la nebunie, cărțile n-au aceleași preferințe. Deci camera aceea e tărâm fără de cărți. Of.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi, dacă da, care ar fi fost aceasta?

Ah, ah. Hm, chm. Da, dar cum n-am scris-o încă, nu știu care ar fi aceasta…sper să aflu totuși

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?

Nu m-am ghidat aproape niciodată după colecții. Cred că excepția a fost Nautilus de la Nemira, pe vremea când eram în școală. Așadar despre colecții nu prea știu ce să cred

6. Care este cartea preferată?

Na-ți-o frântă că ți-am dres-o. Nu pot compara orice carte cu orice altă carte, deci nu pot nici să fac o ierarhie generală. Și în plus se tot schimbă ordinea aceasta dezordonată în funcție de dispoziție, moment…

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?

Ahhh, da. Dar și asta depinde de moment. Cred totuși că cele mai recitite (din cauză că le și cunosc de cel mai mult timp și sunt mereu la loc de frunte) ar fi: Basme de Vladimir Colin, Forsyte Saga de John Galsworthy (mai ales cele 3 volume ulterioare, Sfârșit de capitol), Nicoară Potcoavă de Mihail Sadoveanu și Dune de Frank Herbert. Dar sunt atâtea cărți pe care nu le recitesc doar pentru că le știu atât de bine încât le pot “reciti” intern, fără să caut cartea…

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?

Chm, chm. Mi-e că n-aș spune prea multe, aș prefera să am ce asculta foarte cuminte Dar poate după suficient de multă ascultare, dacă încă mai seamănă autorul cu cărțile sale, aș explora și lumea autorului, nu doar pe cea a cărții.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?

Curios. În principiu îmi place, dar din păcate mi se pare tare greu de discutat cu cineva despre ce ai citit. Mai degrabă apare în conversație, referințe, glume, aluzii, dar nu direct: am citit că x și y, tu ce crezi, sau cum ți se pare, sau ce…

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?

Motive, motive, motive…pe scurt, speranța că îmi va plăcea. Dacă întrebare este despre puterile premonitorii dacă îmi va plăcea sau nu…răsfoire, căutare cu și despre, încercare.

11. Care credeţi că este o lectură “obligatorie”, o carte pe care cineva trebuie să o citească?

Iaca. Nu cred. Urăsc lucrurile care trebuie, “obligatorii”.

12. Care este locul preferat pentru lectură?

Ha, ha, în fața cărții Fotoliul favorit acasă, podul de fân la țară, sub vița de vie la câmp….

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?

Oricum dacă e cartea bună n-aș mai auzi muzica. Deci fără muzică, suntem 100% în carte.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?

Da, de nevoie. Dacă nu ai cartea decât așa…suspini și citești. Dar nu știm ce va fi în viitor.

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?

Asta acum, cu ce-s mai prejos cărțile împrumutate? Citesc tot ce apuc

16. O carte este pentru mine… Cum aţi descrie o carte?
Păi…depinde de carte Că au fost câte unele coșmar (Concert din muzică de Bach ?), câte altele deliciu (Culoarea magiei), supliciu (Eugenie Grandet), voluptate (Clubul Dumas)….Altfel spus, cartea (nu una anume) e…viață.

Gata, atât? Păcat, taman unde începusem să reintru în cărți. Dar rogu-vă, mi se pare mie sau sună așa ca un fel de “Oracol” de școala generală? Oricum ar fi, cine mai dorește, cine mai poftește un interviu despre cărți, serviți de aici. Se acceptă răspunsuri și în comentarii. Ce e cartea pentru voi? Ce citiți, de ce citiți, unde citiți, când citiți? Sau dacă e mai simplu, raspundeți mai bine: ce nu citiți, de ce nu citiți, unde nu citiți, când nu citiți? Și ce-ați citi chiar acum așa cu poftă să crape de invidie sarcinile de servici abandonate fără remușcări?

Motto: nu armele omoară oameni, ci oamenii care trag cu ele. 

  N-am să povestesc despre gestionarea timpului (time management). Există destule cărți pe tema asta cu atâtea tehnici de împărțire, îmbucățire, tocățire, economisire și contabilizare a timpului încât nu cred să adaug eu acum ceva cu totul nou. Și chiar nu vreau să adaug o nouă metodă de disecție a timpului de parcă ar fi o halcă de carne din care vrem să fim siguri că n-am scăpat altora nici o fărâmiță sau chiar moleculă.

  Pe scurt, tehnicile de gestionare a timpului se rezumă la a elimina activitățile “neproductive”, a ne planifica timpul în amănunt și eventual a ne da un sentiment de vinovăție pentru orice moment în care de fapt ne îndoim că facem ceea ce ne trebuie cu adevărat mai degrabă decât ceea ce suntem convinși dintr-un motiv sau altul că ar trebui să facem. Pentru că în esență asta înseamnă de fapt momentele în care, în loc să ne apucăm de “ce trebuie”, mișunăm pe Internet citind despre orice de la OZN-uri la politică (poate că distanța nici nu e așa de mare). Așa zisa “procrastinare” (amânarea treburilor) nu e întotdeauna un semn de lene absolută sau lipsă de conștiință socială, ci un semnal că suntem prea obosiți sau că nu facem ceea ce avem nevoie cu adevărat. Păcatul procrastinării (dacă există unul) nu e acela că pentru o oră am evadat din fișa postului ci faptul că nu recunoaștem cauza și de aceea nu căutăm mai adânc cu șanse reale de a găsi cauzele reale ale lipsei de entuziasm. 

  Eficiența în muncă nu e, evident, un lucru rău în sine. Dar eficiența e de cele mai multe ori o cerință externă, un lucru impus roboților care sunt plătiți cu ora să fabrice un produs. Altminteri, pentru noi ca oameni, eficiența nu înseamnă a termina cât mai repede ci a învăța sau experimenta cât mai multe. Eficiența umană nu e eficiență de tip robotic: cât mai mult produs din cât mai puține resurse. Iar timpul nu e o halcă de carne pe care o hăcuim cât mai mărunt. Dar nenumăratele tehnici de gestionare a timpului mă duc cu gândul la tot atâtea metode de a ucide timpul, de a-l transforma cu adevărat în bucățele fără viață care mai conțin doar instrucțiuni ca un program pentru calculator: în secundele astea se execută operațiile astea cu rezultatul ăsta. Și mi-aduc brusc aminte de domnii cenușii care fumau timpul “economisit” de oameni, timp devenit astfel mort, cenușiu (dacă găsiți…timp, recomand “Momo” de Michael Ende).  

  P.S. Nu e un atac la adresa tehnicilor de time management. Cum se spune, nu armele omoară oameni, ci oamenii omoară oameni. Nu tehnicile de gestionare a timpului ne omoară timpul și viața, ci cei care le aplică fără discernământ.

Și pentru (re)început de blog, o miniaventura de avion, despre mătușa 007. I-am spus așa pentru că trebuie să fi fost chiar mai abilă decât Bond ca să evite controlul de securitate din aeroport sau în orice caz să îl fenteze atât de bine încât să aibă de unde picura în capul meu din bagajul de deasupra. Eu m-am ridicat, picuriciul s-a transformat repede în șuvoi, iar mătușa 007 mă asigura că nu face nimic, că e doar apă. După înfățișarea mătușii și aspectul lichidului eu aș fi zis mai degrabă zer, dar vorba lui Caragiale, se curăță cu apă rece. Până la urmă s-a răsucit, învârtit, zdrumicit și într-un final s-a terminat pesemne apa că în orice caz am putut să mă așez ca în puf pe un morman de șervețele. Stweardul a fost atât de fericit că n-am țipat, n-am urlat și nici la bătaie nu m-am luat, ci doar am cerut frumos șervețele încât mi-a adus cu toptanul Dar tot am rămas cu nedumerirea mea: la atâtea controale de ultrasiguranță și sticluțe pentru lichide, pungi resigilabile și tot tacâmul, cum trecuse mătușa cu ditai punga din care să curgă apă vreo 5 minute bune ?

Concluzia: plecat, care va să zică plecat. Te poți întoarce, dar nu chiar oricând. 

Sărbători fericite tuturor și rămâne să ne vedem în 2010.